21 octombrie 2007

DE TOATE MEREU

DUPĂ COLŢMOS



1. nopţi moderne

până şi nopţile sunt în pas cu moda.
ele au ajuns nişte zile oarecare
bolnave de ficat. zile simple.
zile de zi cu zi în care doar
lumina e ceva mai galbenă.
de acum putem dormi liniştiţi.
oricine ştie că hepatita iese
mult mai uşor decât întunericul
din noi.




2. greaţa matură

este un înger tăvălit
şi plin de bale împrăştiat
pe cer. l-a vomitat copilul
ajuns la maturitate.


3. copilul plânge în ploaie

copilul de turc trimis la cerşit
plânge profesionist şi eu nu
îmi dau seama. el plânge
în hohote şi fără lacrimi.
plânsul lui este sărac.
plânsul lui este chel.
plânsul copilului este bătrân.
el seamănă cu ultima ploaie
prin care cerul îşi dă sufletul.
dar eu nu îmi dau seama de
asta şi-i dau copilului
în continuare bani până
când din ochii lui încep să
curgă şiroaie fise de
cinci mii.


4. pe vizor

se aud paşi pe hol.
căţelul latră la uşă
eu mă ridic de la televizor
mă uit pe vizor
şi văd cum mama vine,
însărcinată cu nimeni,
mâncând seminţe de
păr.


5. nu te voi uita

acum naşte mama sicriul
de lemn lăcuit, proaspăt
bătut în cuie, sicriul încrezut,
plin de mine, plin de flori
şi de coroane ornate cu
panglici pe care scrie
cu negru: nu te voi uita
niciodată, mama.


6. dumnezeul ei

Dumnezeul ei este cel mai
bun şi ascultător Dumnezeu
din lume. el nu pierde nopţile
nu bea şi nici nu fumează
nu întârzie niciodată la program
este un Dumnezeu serios
cu capul pe umeri
care ştie ce vrea de la viaţă.
Dumnezeul ei este cel mai bun
şi ascultător Dumnezeu din lume.
cel mai serios. nimic nu i se
poate reproşa. este un Dumnezeu
performant care îi îndeplineşte toate
dorinţele.



7. ceapa

ne cunoaştem în ceapă
unde pe loc ne ţâşnesc lacrimile
şi ne futem aşa cu ele pe afară
până când iubirea despre care
gângurisem porcos în tot acest timp
curăţă ceapa de amintirile noastre
uscate şi o taie felii subţiri cu tot
cu carnea noastră şi lacrimile
îi dau brusc în ochii celor
ce se cunosc în bucătăriile
înalte unde nu există diferenţe
între cutremur şi dragoste.



8. cinci

cinci este nota de trecere.
să vină repede cinci morţi.


9. ovidiu
(feat. Silviu Dancu)

pe marginea drumului
lucrătorii de la primărie
spală statuile curvelor
de sperma pescăruşului
ce face labă-n zbor.
pe Ovidiu nu îl spală nimeni.
aşa se cuvine să fie.
cineva trebuie să dea mărturie
că pescăruşii zboară.

10. şi am

mi-a spus că dacă mai iau
o singură dată droguri mă
părăseşte
dacă mai iei o singură dată
căcaturile alea te părăsesc
nu pot să trăiesc cu tine încondiţiile astea,
mi-a spus
şi am luat.

11. am dreptul

am dreptul la cel puţin o lună pe lună
sau măcar la o lună beată pulă
o lună căzută la marginea drumului
în şanţul subţire dintre doi îndrăgostiţi.

12. mama

cutia plină pe jumate cu bere este acolo
aşezată cu grijă de mama în frigider lângă
puiul congelat după ce aseară la plecare
mi-o luase din mână pentru că venisem
la ea în vizită beat ca porcu
şi îi vorbisem foarte frumos despre mine.


13. statuia libertăţii

ne aşezăm în genunchi şi îi
cerem iertare. plângem. îi
spălăm picioarele cu
lacrimile noastre
facem promisiuni
de care ne vom ţine
ştiind că ea rămâne nemişcată
fără să o privim măcar.



14. la intersecţia dragoste vie
cu dragoste moartă

virusul mort influenţează ecuaţia
totul poate oricând sării
dintr-o parte în alta.
se pot chiar tampona fatal
la intersecţia egalităţii
doar pentru că virusul mort
are nume şi prenume
în cimitirul de la marginea sângelui
îl cheamă ca pe tine
dar nu îmi amintesc şi mai cum.


15.tinereţea

lui marin mincu

tinereţea nu are nevoie de mine.
a învăţat să se fecundeze singură.
mă aruncă peste umăr şi nu se mai
uită înapoi. priveşte fix înainte
şi în ochii ei înoată fericiţi peştii
perfect adaptaţi la uleiul fierbinte.


16. pe contrasens cu viteza visată

la început numai un fluture perfect
zboară înapoi şi-o ia spre molie.
îl simţi în stomac în timpul
visului şi uiţi de trupul adormit
cu gura larg deschisă
în care îţi intră moliile
curgând şiroaie din
salteaua ruptă a patului.

17. plus răspuns minus întrebare

întrebările se lovesc tare de mamă
şi se resping înapoi cu aceeaşi putere.
întreabă copilul în stânga şi în dreapta.
nu îşi ridică ochii din ochii celorlalţi
până când se priveşte cu ochiul
drept în sufletul ochiului stâng
citind în sufletul ochiului drept
trădarea diferenţei.
copilul a prins-o cu mâna şi o foloseşte.
cu ea pictează peste toate crimele
cu nevoile sale.



18. gândul frumos

vine mereu gândul frumos
construit din cuvinte frumoase
şi grele
ce nu pot fi mutate de la locurile lor.
vântul din creier e foarte puternic.
el smulge pomii din pomi.
arunca bila de plumb cât colo
ca pe un punct pus după ideea
de libertate a deţinutului
de la un capăt la fiecare capăt
al gândului frumos
şi acolo mereu aterizarea.
aterizarea bilei de plumb
la celălalt capătul al gândului frumos
zburând până la sine peste toate
astea, acolo unde vidul bolboroseşte ceva
în somn
se întoarce cu viaţa la noi
şi doarme până în prima clipă a lumii
visând mereu gândul frumos şi râsul
i se aude din camera cealaltă
râs de copil înfundat cu pauza din
semnul exclamării.

19. noi

noi suntem mai rapizi ca pământul
pe care călcăm
mai iuţi ca iubirile pe care le lansăm
ajungem la destinaţie înaintea noastră
ajungem în pământ înaintea pământului
în femeie înaintea iubirii
în copil înainte de mamă.


20. poem narcisist

ce mai! sunt perfect!
muşc cu poftă din viaţă
mă ling pe faţă cu limba
electronică şi aspră a ceasului
primit de la tine. aşa este
mereu cu darurile făcute
din iubire, sunt de la început
în afara ei.



21. puiul de babuin

lui ion tiţoiu

mama e mândră de mine.
pentru a-şi demonstra dragostea
mă linge pe cap
până chelesc.

nu ştiu ce să mă fac.
acum sunt urât pur şi simplu
şi mă gândesc cu tristeţe la vremurile
în care eram frumos şi urât
pentru asta.



22. omul de zăpadă

facem omul de zăpadă pe stradă.
el nici nu ne bagă în seamă.
nu se clinteşte.
priveşte fix spre vara
de pe acoperişul casei noastre.
ca şi cum acolo ar trebui să fie casa lui
cu tine de zăpadă proaspătă şi vie
la fereastră.


23. fusta ta

există nopţile în care sunt treaz
şi dansez sub cearceaf.
în nopţile astea deschid larg
fereastra, luna îşi bagă picioarele
de lumină lungă pe geam şi
eu mă uit cu orele sub fusta ei
pătată de stele
gândindu-mă la fusta ta
pătată de sânge
pe care o purtai din când
în când aşa, după ce dispăream toţi
şi rămâneai singură.

24. pisicuţa

fac totul pentru pisicuţa albă
ce îţi dansează pe creier.
întreab-o dacă participă
sau doar se antrenează pentru ceva.



25. somnul

dormi degeaba.
visul e la mine.


26. capul din nori

sunteţi campion!
poftiţi coroniţa de rădăcini
înfipte-n cer.
florile cresc în cap.


27. miezul nopţii

la miezul nopţii mă asigur că dormi.
îmi iau toate măsurile. să vezi ce-ţi fac!
dar mai întâi îmi povesteşti
cum pleoapele au devenit prăpăstii
în care ochii îşi varsă privirea
formând oceane paralele.
îmi faci cu mâna
de pe ţărm întinsă pe creier.
cum stai pe spate
nu se vede cerul.
el este mereu unul singur
şi rămâne pe partea cealaltă.
de pe burtă îmi iau avânt
şi sar în picioare direct pe
placa de surfing.
primul val intră pe sub
mine şi mă ridică pe creastă.
sunt râsul care se bate pe plâns
cu nimicul.
până şi soarele îşi arată vârsta
razele sunt părul lui de lumina bătrână.
îmi spui în somn şi eu profit de asta
să mă înfig în tine până când afară
se va lumina şi înăuntru.


28. ultimul poem narcisist

lui miki

sunt foarte uşor.
numai bun să umplu oasele fluturilor
de sticlă ce zboară în jurul becului
din piept.


29. trădări mari

sunt nişte trădări foarte mari
ca pepenii ăia ce iau treptat locul
spermatozoidului chiar când îţi dai
drumu comform firii şi iubita
îţi eplodează în faţă mereu
şi abia atunci vei fi un criminal în serie
ce îşi ucide după tipar iubirile.



30. profunzimea

acesta este punctul
în care se rupe elasticul
nu cu predilecţie cel
al garoului, dar fie.


31. scrisoarea

drăgă moş crăciun
ştiai că nu exişti?


32. înotătorii

înotătorii de zahăr sar în cafea
cine îţi ajunge primul în sânge
câştigă. ei se amestecă întotdeauna
între ei şi se nasc discuţii.
bătăi crunte de inimă.

33. curva

curva în trening roşu s-a oprit în faţa mea
şi a dat din buze.
mi-am scos casca din urechea dreaptă.
vrei o fată?
m-a întrebat curva. nu, nu vreau. i-am răspuns
eu. trei mii ai?
m-a întrebat curva. am. i-am răspuns eu.
îmi dai?
m-a întrebat curva. îţi dau. i-am răspuns eu.
mai ai alţi bani la tine? m-a întrebat curva.
nu ştiu, să vad. i-am răspuns eu. m-am scotocit
prin buzunare.
ai noroc, uite am mai găsit cinci mii.
mulţumesc.
mi-a mulţumit curva. cu plăcere. i-am răspuns
eu.

şi totuşi nu vrei o fată? m-a întrebat curva.
nu, nu vreau.
i-am răspuns eu. mergi încolo? m-a întrebat
curva.
da. i-am răspuns eu. pot să merg şi eu cu tine?
m-a întrebat curva. poţi. i-am răspuns eu.
pot să te iau de braţ? m-a luat de braţ curva.
poţi.
i-am răspuns eu. curva în trening roşu s-a lipit
strâns de mine.
eşti curvă? am întrebat-o eu. da. mi-a răspuns
curva.
şi unde te duci? am întrebat-o eu. să cumpăr
pâine.
mi-a răspuns curva. şi după aia? am întrebat-o
eu.
să mă fut. mi-a răspuns curva. îţi place
să te fuţi?
am întrebat-o eu. da, foarte mult. mi-a răspuns
curva.
deci nu te fuţi pentru bani? am întrebat-o eu.
ba da.
mi-a răspuns curva. dar îţi place să te fuţi?
am întrebat-o eu.
da foarte mult. mi-a răspuns curva. e mişto
să te fuţi, nu?
am întrebat-o eu. da, da, e extraordinar.
mi-a zâmbit curva.

eu intru aici, tu mergi mai departe?
am întrebat-o eu.
da. mi-a răspuns curva. bine, noapte bună.
i-am urat eu.
noapte bună. mi-a răspuns curva.
în timp ce căutam cheia electronică
am privit-o cum se îndepărtează.



34. baba

am întrebat în stânga şi-n dreapta
în ce limbă a vorbit baba.
mi s-a răspuns mereu cu aceeaşi întrebare.
în ce limbă a vorbit baba?
în ce limbă a vorbit baba? din stânga.
apoi din dreapta.
ne-am aplecat toţi trei peste scaunele din faţă
şi am urlat în urechile celor doi.
în ce limbă a vorbit baba?
ei s-au întors spre noi
şi ne-au întrebat
în ce limbă a vorbit baba?
ne-am speriat tare şi am început să urlăm.
el a călcat pe acceleraţie.
a fost clar pentru toată lumea
că trebuie să părăsim oraşul.
am tras pe dreapta şi m-am urcat la volan.
el condusese toată ziua.
era obosit şi speriat
pentru că nu ştia
în ce limbă a vorbit baba.


35. strălucirea

când am crescut puţin mai mari şi ei au
fost convinşi
că ne iubim între noi ne-au lăsat să mai stăm
şi după
ce se întunecă iar noi în timpul ăsta făceam
altceva
şi tot în timpul zilei jucam ascunselea
pentru că
jucasem de câteva ori şi noaptea ocazie
cu care am descoperit că pizda pe care
ne-o arăta
vasilică punând-o pe sandra să şi-o descopere
nu străluceşte de fapt ea nici măcar nu se vede
în întuneric.

sandra ar fi putut să ne lămurească
în această problemă
dar noi credeam aşa de tare că pizda străluceşte
încât nu ne-am gândit s-o-ntrebăm
şi pe bună dreptate aşa arată privită
din cealaltă parte.


36. anca

ce ai putea george să faci tu?
doar să îmi citeşti o poezie.
aş putea să îţi dau limbi
în pizdă.


37. am o părere

am o părere bună
despre mine. îmi
stă perfect până
şi cu ochelarii
prin care nu se vede
nimic.




COPIL DIN FLORI CAUT GHIVECI








1. copil din flori caut ghiveci

Inima lui George este acum offline.
Nici George nu mai ştie parola.
Toate astea pentru că George
stă de atâta timp cu inima deschisă
încât nu mai are nevoie de ea.

George uită tot ce nu îi mai trebuie.
George a învăţat chiar să doarmă
cu inima deschisă şi să se trezească
cu tot felul de oameni în ea.

Deşi nu dormea şi nici măcar
nu ar putea spune că era obosit
George s-a trezit cu Ea în inima lui.

Stau acolo de ceva vreme.
Vorbesc şi fac poze.
Şi cum în inima lui George
se face uneori atât de cald
încât nimeni nu poate suporta
Ea îl ia de mână
şi îi zice hai pe afară.

Este o noapte mult prea frumoasă,
atât de frumoasă încât nu merită
să stăm nici măcar într-o inimă.

Aşa se trezeşte George pe hol
de mână cu Ea care observă
că şi-a uitat cheile de la inima ei
în inima lui George.

Mă întorc imediat. Zice Ea.
Aşteaptă-mă aici.
Înainte să iasă din inima lui George
cu cheile de la inima ei în mână,
Ea trage din obişnuinţă
siguranţa uşii de la intrarea
în inima lui George.

Trânteşte uşa cu putere.
Se zguduie pereţii.

Afară este într-adevăr o noapte frumoasă.
Atât de frumoasă încât până şi George
este de acord că o noapte ca asta
nu merită pierdută nici măcar într-o inimă.
Nu la fel stau lucrurile şi cu dimineaţa.

Dimineaţa oamenii obosesc
după o noapte ca asta şi se întorc
fiecare pe la inimile lor.

Nimeni nu doarme în altă inimă.
Nici măcar Ea.
Numai George stă acum singur
în faţa inimii sale şi bate degeaba
ca disperatul cu mâinile şi cu picioarele
în uşa de la intrare.

Inima nu se deschide decât din interior.
Şi cum am mai spus-o,
înăuntru nu este nimeni.
Au plecat cu toţii să doarmă.
Fiecare în inima sa.




2. atunci când prietenii

acum când liniştea mea
sufletească face playback
peste liniştea altora,
peste liniştea ce se
aude foarte bine din privirile
străinilor, ei cei din urmă
îmi devin prieteni.

datoria mea de a trăi creşte
şi se înmulţeşte simţitor cu râsete
şi planuri de viitor.

datoria lor de a muri se şterge
este cadoul meu surpriză
pe care îl fac prietenilor mei când dorm
cu capul pe începutul cărnii lor.

ei se trezesc târziu
când nu mai este nimic
de făcut. cadoul şi-a făcut efectul.
a dat de gol tot ce sub paşii mei fusese gol
înainte ca prietenii
să viseze pământul.

se întâmplă ca picioarele
să îşi trăiască viaţa în mers.
ele visează munţi înalţi
pe care îi sărută cu călcâiul
pe creastă când stau şi beau
cafea cu prietenii pe o terasă.

picioarele lor se trezesc
înaintea picioarelor mele
şi drept urmare,ei, cei din urmă,
vor pleca
primii.

o fac din curăţenia
animală a sufletului.
şi sufletul, cinstit ca orice fiară,
năpârleşte, scoţând la iveală
adevărata natură a prietenilor.

da, prietenii mei sunt flori.
aşa arată ei în pielea goală.
flori sănătoase şi robuste.
flori pure din care cresc
pur şi simplu flori.

3. de mic

de mic am dat totul pe nimic.
orice ar spune cei mai dragi
mereu am ieşit în avantaj.
am dat bomboanele din pomul de crăciun
copiilor săraci din faţa blocului.
am dat inelul ei de logodnă pe o halbă de bere.
am dat aparatul foto primit de la tata
pe o doză de l.s.d.
am dat bijuteriile familiei
pe trei jointuri cu haş.
am dat ficatul pe creier.
am dat bani peştilor
să lase curvele să îşi
petreacă timpul cu iubiţii lor.
da, de mic am dat totul pe nimic.
am dat drumu la viaţă să curgă
şiroaie din pisică.
asfaltul trebuie hrănit la timp.
altfel ne atacă dacă de dragul lui
nu voi convinge să meargă-n păsări
aripile.
da, de mic am dat totul pe nimic
şi drept urmare au început
să-mi crească pene grele
şi foarte ascuţite pe picioare.
pământul trebuie tratat cum se cuvine
şi dintr-o astfel de iubire
voi zbura prin el ca printr-un cer
tare.
un nimic îmi spun cei mai dragi
nu te necăji pentru atât.
un nimic, un nimic
recunosc eu gata să dau
totul pentru el.


4. timbre cu fluturi în insectar
linişte morţilor! aici se trăieşte.
voi întindeţi iubitelor voastre
trandafiri fără petale.
voi sunaţi la hotline şi cereţi cu dragostea
ea este la inima mea şi bate ca disperata
cu pumnii şi cu picioarele fără să ştie
că e deschis.
voi pierdeţi nopţile şi eu le câştig.
voi naşteţi copii vii şi le daţi baloane de fier
voi vedeţi frumuseţea numai prin ciorapi de plastic
voi mâncaţi cojile şi aruncaţi miezul
voi mergeţi în mâini să nu vă murdăriţi pe picioare
voi spuneţi o mână o spală pe alta
voi plătiţi lumina ca pe ultima curvă
voi căutaţi pe google nimicul să vi-l întindeţi pe buze
eu îmi aştept fetiţa lângă statuie

doar pentru că ea ştie să râdă.
asta e simplitatea şi suficienţa iubirii.
voi putreziţi pe trotuare şi stelele voastre put în cer
voi vă faceţi praf şi eu vă presar pe aripi de fluturi.



5. discoam intrat în toaleta discotecii
pentru a mă spăla pe mâini.
după o lungă perioadă
de aşteptare am reuşit
în sfârşit să ajung lângă
chiuveta grupului sanitar.
după ce m-am clătit,
în timp ce mă ştergeam
cu atenţie pentru a înlătura
picăturile de apă
ce-mi curăţaseră pielea,
s-a apropiat de mine un poliţist
care m-a întrebat
ce am în mână.
privind mai cu atenţie
am constata uimit
că în ciuda efortului,
în mână îmi rămăsese încă,
o palmă.


6. camere
intru în liniştea asta de corp cu voce tare.
luminile sunt stinse. uşile sunt încuiate.
locatarii dorm cu visele trase pe ochi să nu îi
deranjeze lumina. e un bloc bun.
am auzit şi eu că se vând apartamente pa' aici.
că este o zonă bună. foarte aproape de inimă.
doar deschizi uşa şi dai nas în nas cu ea. cu dragostea.
când era mică suna la uşă şi fugea.
până au chemat poliţia. că doar noi
muncim
nu iubim.
de fiecare dată se împiedica şi cădea pe scări.
eu o luam la mine acasă în trup şi o bandajam.
îi cântam ş-o legănam pe picioare. o adormeam.
îi plăcea să rămână la mine peste noapte. se
simţea în siguranţă.
o înveleam.
dimineaţa îşi vedea de ale ei.
la plecare îi plăcea să coboare cu liftul.
liftul din noul nostru bloc merge însă doar în sus
spre rai şi este mai tot timpul ocupat.
este principala atracţie turistică a oraşului.
când s-a făcut mare,
trupul meu i-a rămas mic.
şi nişte părţi din ea rămâneau înafara mea.
mă simţea mai bine decât o simţeam eu pe ea.
pe la fiecare intrare îmi ieşea în întâmpinare.
eu nu puteam să mai ies înafara ei.
apoi am devenit doar o hăinuţă de vară.
apoi o pereche de chiloţi
apoi un ciorap de mătase.
apoi un tampon zilnic
apoi bentiţă de prins părul.
apoi un tampon intern.
apoi hârtie igienică.
după o vreme am ajuns tatuaj.
până mi s-a permis de curând
să mă odihnesc mereu pe buzele ei,
devenind strălucirea din zâmbet.

7. piramidă în formă de inimă

vreau sa fiu îngropat în piramida
aia mare şi strălucitoare.
în piramida aia construită
din capetele străbunilor mei.

îmi donez şi eu capul de asemenea
spre a fi pus în completare
la marea piramidă, la marele sarcofag.

aşa ca trupurile noastre să fie îngropate
în capetele celorlalţi.
adică trupul meu să fie îngropat
în cavoul familiei sale.

şi prima cărămidă care a fost pusă deja
să fie capul lui adam.
apoi aş mai dori ca pe primul rând
să stea bineînţeles lângă capul lui adam,
a lui isus, a lui eminescu, a lui dostoievsky,
a lui van gogh, a lui naum, a lui stănescu,
a lui popescu, a lui villon, a lui baudelaire,
a lui miller, a lui thompson, a lui rimbaud şi
al Lui vreau capul Lui

adică toate capetele care
au avut inimă în loc de creier.

capetele cu miez de inimă care bate.
capetele cu miez de inimă care cântă.
capetele cu miez de inimă care iubeşte.
capetele cu miez de inimă care vorbeşte.
capetele cu miez de inimă care priveşte.
capetele cu miez de inimă care trăieşte.
capetele cu miez de inimă care zâmbeşte.
capete zâmbitoare.

secţionate perfect fără maţe care să atârne.
fără dâre de sânge şi de alte substanţe.
doar cu dâre de lumină ce rămân în urma inimilor.

vreau să-mi îngropaţi trupul
în piramida asta de capete.

şi bineînţeles că vreau ca ultimul cap,
capul cel mai de sus, vârful piramidei
să fie capul meu.
ca din când în când să vă mai zâmbesc
şi eu aşa din toată inima.
8.visul de laptecred că dacă mă întorc pe un drum nou,
nu voi putea spune că m-am întors.
am mers doar înainte.
chiar dacă am ajuns în acelaşi loc.
la acelaşi teren de joacă al puilor de îngeri.

puii de îngeri se joacă aici până seara târziu
când adorm cu toţii sub aripa mamei lor.
este doar o singură privire aruncată
asupra neamului îngeresc în momentul somnului lor.

somnul îngerilor se traduce în peisaj.
în verdele crud, rece şi masochist.
în dealurile zgomotoase şi colorate.
în iarbă.
în floare.
în pistil.

în şoaptele pistilului.
către polen.
în şoapta spumei
către val.
în spumă.

este primul vis.
visul de lapte.

puii de înger sug de la mama lor.
de acolo ei îşi trag culoarea, vocea,
forma inimii.
visele.
săbiile.
ascuţite şi strălucitoare.
din mamă. ca dintr-o teacă.
şi mai târziu se fac
şi fraţi de lemnul crucii.

nu numai de lapte şi aripi.



9. dacă se încalţă

dacă se încalţă cu lumi
ce visează tenişi alergând prin tine,
poate fi femeia exactă.
despre idealul ei de a deveni
idealul tău este vorba.

dacă se încalţă cu inima mea
ce visează aiurea copaci simpli,
doar copaci cu frunze cu flori,
cu scoarţă, cu trunchi, cu gând,
cu incendii va merge numai
pe cărbuni încinşi
ca să îmi demonstreze credinţa
în idealul acestei clipe
din lapte şi stele.

dacă se încalţă cu orice visează
trompete de hârtie subţire,
poate zbura departe pe note
şi tot despre ideal va fi vorba.

în orice situaţie este vorba
despre un ideal exagerat
irealizabil şi lipsit de sens.
pe care îl voi da aşadar copilului
cu visele crude.



10. o cameră cu două camere

păi ne trezim singuri într-o camera
cu două camere, scufundaţi, în adâncuri
În miezul necunoscutelor,
cum ar fi o cameră cu două camere
prima cameră era în dreapta
şi avea două camere
a doua cameră era în stânga
şi avea două camere
fiecare cameră are două camere.

sunt mereu de două ori mai multe camere.
iar pe tavan cerurile tale de cafea
cu norii de frişcă.
porţionaţi egal pentru fiecare invitat
locuitor al camerelor.
să mănânce cu toţii din ursuleţii
harribo ca o glazură elastică protejând
tot cu trambulina jeleului.
catapultând orice te atinge.
dar vreau să zic absolut orice.

toate sar acum în toate părţile
zboară, îşi desfac aripile rupte,
se zboară mai bine cu două aripi rupte decât
cu o singură aripă ruptă
sub unele ceruri străine
iar asta este una dintre acele camere
unde fiecare cameră cu cerurile sale.
câte două, câte patru, câte opt,câte şaişpe,
câte albastre.

ceruri multe până la cer şi înapoi la tine.


11. cercetări ştiinţifico-zburătoare

dacă fac cercetări ştiinţifico zburătoare
pe fluturele de tine ajung la rezultatul
de sus al prăbuşirii, din vârful aripi
unde zborul te întâlneşte
şi îţi polenizează absolutul
făcându-l mai mulţi, incredibil de absoluţi.

acesta este însă un fluture de mine
care nu duce la nici un rezultat armat,
dar tot din vârful aripi
unde zborul aşa şi pe dincolo
absolutul pe rând de absoluţi,
ca o familie de prieteni.
cam cât o specie.
o specie şi ceva.

însă cercetările sunt pe sfârşite
şi nu îmi amintesc nimic din toate alea.
nici un calcul. nici o ecuaţie.
cu o singură cunoscută mirare.
dar superbă vreau să spun.


12. stelărie

la firul părului de iarbă
se pune pe picioare o nouă afacere.
o nouă stelărie.

aici, normal, se vor planta,
se vor creşte şi se vor culege stele precise.

stele altoite cu căpşunile de pe tricoul tău
sau împerecheate cu copiii
din întunericul moale al primului vis.

se vor cloci chestii de-astea
cu raze foarte coapte şi zemoase.
din ele vom găti mâncăruri.
vom extrage esenţe.
din ele. să fie foarte clar.
de lună.


13. mobilul crimei

pentru că nu puteau să mă iubească
le-am ucis. erau obosite.
deşi le serveam cafea de cristal
măcinat în burta luminii.
şi prafuri lucide din praful de mine.

apoi aruncam cu păianjeni transparenţi
să mi te sugă din sânge.
cică acolo eşti mai tare.

şi iată-i acum pe toţi nebuni.
afară însă întunericul e sclipitor
şi nu mai are nici o importanţă.
oricum le-am ucis
şi le-am smuls aripile
cu cleştele.

erau obosite şi nu se rădeau
la subraţ.


14. n-are de cât

poate să fie scurt sau poate să fie lung
fără să fie deloc.

să fie numai de aici până la păsările
din sala de gimnastică a cerului.
tu să îl încurajezi şi sa îl aplauzi
când ridică o privighetoare grea.
el este angajatul meu universitar
la catedra de zbor,
o să se simtă împlinit.

foarte aproape de medalie.


15. culegătorul de iarbă

culegătorul de iarbă îmi este prieten
programat să intervină şi să rupă
în două verdele lung şi ascuţit din faţa lui.

programat să uite.
şi firul se repetă
fără ştirea lui.
a culegătorului de iarbă
proaspătă.

foarte bine intenţionaţi,
ei culegătorii de iarbă,
şterg firele de trupul transpirat.

venim noi ca nişte draci în urma lor
luam firele şi fugim cu ele în cea mai
necunoscută noapte, cu întuneric amnezic.
ni le înfigem în cap.
orice, numai să uite
o dată de ele culegătorul de iarbă
şi să se întoarcă acasă.


16. oricum şi oriunde

mă trezesc într-o zi oarecare.
obiectele din familia obiectelor mele
nu îmi mai provoacă nimic.
tot ce eu cred că ele îmi provoacă,
mi se şopteşte de fapt din altă parte albastră,
dacă albastrul există.
că ele au fost inofensive.
că ele nu mi-au tulburat privirea cu sublimul.
nu ele m-au făcut să râd isteric,
nu ele m-au învăţat să îmi miros iubita.
nu ele oricum şi oriunde
cel născut din pământ moare din cer.


CĂDEREA PASTILIEI



MORȚILE VII ȘI MORȚILE MOARTE SE CONTESTĂ


1.
cu mult mai tânără statuia nu îmi supraviețuiește
când plec spre pământ, pornește și ea spre cariera de piatră
o duc pe umeri statuile prietenilor mei
cortegiul de marmură albă strălucește pe podul ce desparte
statuia fluviului de statuia înourată și tristă a cerului
picăturile de piatră se izbesc de trupurile sculptate
și se resping șiroaie în toate părțile trăgând
strălucirea amețitoare după ele, scânteie lângă scânteie
statuia mea stă cuminte în sicriu cu mâinile pe piept
ea este centrul exact al sferei de lumină care înaintează
spre cariera de piatră
toate astea statuia le-a făcut numai și numai din iubire
numai și numai pentru a fi măcinată o dată cu mine
așa a simțit statuia, ca fiecare moleculă a mea
să fie însoțită în permanență de statuia sa.


2.

dovada este clară. statuia și-a demonstrat dragostea
să mai spună acum cineva că inima de piatră nu este
o inimă mare, plină de pasiune și timidă
îi este frică să rămână singură printre oameni
și pe bună dreptate, aici până și cerul ăsta
atât de tandru față de carne
se cacă pe statui cu o indiferentă nerușinare.


3.

când mori toate florile pe care ar fi trebuit să
le miroși și nu ai făcut-o mor
mor și statuile lor,
statuile prietenilor mei
merg tăcute cu ele în mână
statuile iubitelor mele miros
adânc pentru ultima oară
statuile florilor primite
în tinerețe de la statuia mea.


4.

nu contează a cui este statuia.
ea nu are afară.
totul se petrece înăuntru
în inima ei de piatră cresc
statuile florilor. cât vezi cu ochii
în inima ei sunt numai câmpuri
înmărmurind în fața sentimentului
ce le polenizează zburând
de la una la alta prin aerul de piatră
curată. piatră transparentă. același sentiment
pentru toate florile. numai crescute în
inimă să fie.


5.

statuile se înțeleg între ele
cum nu se poate mai bine
statuia criminalului în serie
este foare bună prietenă
cu statuile victimelor sale.
la fel și cu celelalte statui.



6.

statuia mea are sânge de piatră fierbinte
sculptată cu visele reci de copil
ele nu se aud. visele ca și gândurile
se văd. se pipăie. se reproduc.


7.

pentru ea imposibilul este doar incredibil
în această atmosferă și-a petrecut statuia mea
copilăria. atunci a aflat că poate trăi foarte
bine de azi pe mâine. a încercat cu tot dinadinsul
să mă învețe și pe mine. eșecul i-a golit viața de
sens și piatra i-a înghețat în vene. o putea măcina
în inimă. dar nici nu a vrut să audă de așa ceva.


8.

statuia este curajoasă și nu se teme de moarte
știe totul despre asta. știe ce a fost înainte de ea.
exact ce nu va mai fi după. numai și numai
omul care a cucerit-o.
omul care a sedus-o.
omul care a meritat-o.
omul care a iubit-o
până în ultima clipă a vieții
sale. omul din care a rămas
numai iubirea. cu toate astea
statuia își trăiește ferictă viața.
ea nu se întâlnește niciodată
cu omul deși sunt nebuni unul
după celălalt.


9.

apropierea de statuie mă împietrește.
strigătul necontrolat al fericirii
țâșnește puternic din mine într-o
absolută tăcere. apropierea de statuie
mă schimbă radical. vreau să fac o
impresie bună. efortul este mic și merită
să fie depus. în fond limba statuii mele
nu este chiar o limbă străină. este aceeași
limbă. fără glas.



10.

încerc s-o impresionez cu orice preț.
să îi fac cadouri. să îi dăruiesc flori.
de când m-am gândit la ea prima dată
astept în fața magazinului cu articole
pentru statui. astept cu o plăcere enormă
el nu se va deschide și nu se va închide
niciodată. aștept pur și simplu. aștept
statuia să vină spre mine întocmai.
cu sufletul deschis și închis în
același timp.


11.

în preajma marii întâlniri ce nu
are loc niciodată, statuia
își pierde speranța. are gânduri de
marmură neagră ce o împing spre
depravare. așa începe statuia să
bea. pe ultima sută de vodcă a mea.
așa începe ea să respire, cu ultima
mea răsuflare. și statuia ultimului
om pe care îl privesc în ochi
este mama sa.



12.

nimic nu mai înseamnă nimic
pentru statuia ajunsă la maturitate.
pentru statuia îndrăgostită de Omul
veșnic și a toate știutor. statuia își pierde
mințile când în oglindă se vede pe ea
cu plânsul înțepenit pe chipul și asemănarea
mea.

13.

oricine știe orice despre asta
o poate ajuta. pentru a își face
o părere exactă, statuia trebuie
să se înțeleagă cu îngerul.
numai îngerul meu știe ce este
în inima statuii îndrăgostite
de Omul pierdut.
atunci începe piatra să vorbească cu
aerul. cerul învață limba pământului
și invers. apa și focul se-mbată
rangă împreună
și merg ținându-se de mână
ca doi îndrăgostiți.
atunci albul se sărută cu negrul
de țâșnește lumina orbind întunericul.
atunci luna își mângâie câinii.
atunci timpului știrb își scuipă secundele
în palmă. atunci florile își arată gleznele.
atunci îngerul se roagă la îngerul său.
atunci statuia își face statuia libertății ei.
atunci când statuia și îngerul meu
vorbesc deschis și absolut sincer
despre speranțele de viitor.

3 octombrie 2007

DECIZIA (2002)

"dacă eu îi voi iubi, mă vor iubi şi ei şi mă vor ucide"

Este o dupăamiază de vară. Soarele coboară din cer şi se apropie de pământ. Ultimele raze zvâcnesc sub pielea elastică a aerului fierbinte, căutând cu disperare o crăpătură prin care să tâşnească peste şoseaua ce se întinde în faţa mea. Mă întorc acasă, acolo unde păsărelele ciripesc. Pe măsură ce mă apropii, nerăbdarea îmi sporeşte dilatându-se la maxim. În interiorul ei, dorul de cele dragi, de părinţi, de fraţi şi surori, de livezile de meri şi de lacul ce îşi împrumută culoarea şi adâncimea cerului, creşte enorm, devenind neîncăpător. Apăs pe acceleraţie până la fund. Cu mâna dreaptă pipăi după servieta cu bani pentru a mă asigura că se află încă acolo, deşi stiu că nu poate fi altfel. Nu îmi desprind nici o clipă ochii de la drumul cel drept. De la drumul din faţa mea. Pentru prima dată după mulţi ani de jafuri şi înşelătorii, de crime, violuri şi răpiri, mă simt în siguranţă. Pe bancheta din dreapta se află servieta cu bani. Pe servieta cu bani se află pistolul. În faţă planeta pământ. Mă uit la planeta pământ. Planeta pământ se uită la mine. Mâna pipăie iar. După pistol de această dată. Este încărcat cu piedica pusă. Totul este în ordine. Soarele răsare. Oamenii încă există. Soarele apune. Luna răsare împreună cu suita sa de stele. Oamenii încă există. Nici un motiv de îngrijorare. Şoseaua curge pe sub mine trăgând asfinţitul după ea. Şi tot aşa, stânga-dreapta, stânga-dreapta până când radio-casetofonul pierde semnalul sonor. Până când de după colţ, maşina poliţiei cu sirena aprinsă tâşneşte ca sângele dintr-o rană pe care o credeam deja cicatrizată. Se lansează în urmărire. Pistoalele se folosesc de noi ca să-şi mărturisească dragostea unul faţă de celălalt. Mă scufund în scaunul protejat cu placă de plumb pentru astfel de situaţii. Trag şi eu în cel care trage. Capul poliţistului se sparge ca un pepene aruncat de la etajul zece. Nici mai mult nici mai puţin. Miezul i se împrăştie peste tot. Pe lunetă, pe parbriz. Poate şi peste cer. Peste colegul său de la volan, murdărindu-l de sânge. Dacă se poate murdări cu aşa ceva. Acesta nu cedează şi continuuă urmărirea. Poate că o lacrimă i se rostogoleşte pe obraz. Cine ştie. Poate. Pistoalele îşi caută privirile, admirându-se de la distanţă. Şi tot de la distanţă îşi trimit prin aer săruturi strivitoare. Dureroase. Irezistibile. De nesuportat. Săruturi ce le conduc spre nebunie, spre sinucidere. Începe să îmi tremure în mână şi nu îl mai pot controla. Se aruncă atins de sărutul orgasmic al celuilalt prin geamul lateral umplându-mă de cioburi din cap până în picioare. Viteza mi se montează în burtă cu putere. Mă lipeşte de scaun. Alunec pe panta speranţei. Şoseaua se îngustează imediat după curbă, aproape de casă. La câteva sute de metri în faţa mea un dalmaţian doarme întins pe mijlocul şoselei. Îl recunosc după pata neagră ce îi inveleşte jumătatea dreaptă a capului. Este tot ce a mai rămas din căţelul ce îmi spăla picioarele de praful copilăriei cu limba sa roz. Trupul său matur acum, se întinde pe toată lăţimea şoselei, blocându-mi trecerea. Claxonez. Fără nici un rezultat. Dalmaţianul rămâne nemişcat în faţa maşini mele ce se îndreaptă spre el neagră şi ucigaşă. Din spate ameninţarea îşi face simţită prezenţa. Mă gândesc să-l ocolesc dar nu am pe unde. Viaţa mea este ameninţată de viaţa lui. Şi invers. Unul dintre noi trebuie să moară. Unul dintre noi trebuie să se predea. El, câinele credincios sau eu criminalul în serie.
În ultimul moment mă hotărăsc să frânez. Mă opresc cu roata din faţă chiar lângă capul câinelui ce doarme în continuare liniştit pe mijlocul şoselei. El mă visează întorcându-mă acasă desculţ din călătoriile neobosite ale copilăriei. Din livezi. De pe marginea lacului. Sau poate că nu. Poate este pierdut doar într-un somn trist fără vise. Cine ştie. Este bătrân şi singur iar scârţâitul roţilor nu îi mai penetrează auzul. Poate nu chiar atât de bătrân încât să nu se bucure văzându-mă.Cobor din maşină şi mă apropii de el, gata să mă predau într-o mângâiere. Dar el nu mă simte şi tristeţea mă cuprinde văzându-l cum doarme aşa cu botul lui negru aşezat pe o labă, cu nările învolburate de respiraţie, singura ce i-a rămas încă tânără. Soarele i se strecoară printre petele negre. Printre firele de blană. Sirena se aude din ce în ce mai aproape. Maşina poliţiei intră în curbă cu o viteză de mii de kilometri pe oră. Totul se întâmplă într-o clipă sub privirea mea paralizată între maşina poliţiei, maşina mea şi câine. Şoferul se sperie. Frânează brusc trăgând de volan spre stânga. Spre dreapta. Şi iar spre stânga. Încearcă să evite impactul. Dar şoseaua este mult prea îngustă, viteza prea mare şi distanţa dintre maşina mea, parcată cu roata lângă botul dalmaţianului, şi maşina poliţiei aproape inexistentă. Este mult prea târziu pentru a se mai putea face ceva. Impactul este violent. Necruţător. Maşina mea este aruncată în faţă, trecând cu roata peste capul câinelui. Visele i se împrăştie în toate părţile. Albe şi cenuşii. Rămân suspendate pentru o clipă în aer după care se prăbuşesc cu zgomot într-o linişte de ciment. Limba roz îi răbufneşte printre dinţi. Sângele roşu şi cald al câinelui curge din capul alb-negru al câinelui. Prin gura câinelui. Prin nările câinelui. Peste asfaltul gri şi rece al şoselei. Mă uit în ochii lui adânci ca nişte oglinzi, îl văd pe el, pe poliţist cu pistolul îndreptat spre mine, apăsând pe trăgaci şi abia acum înţeleg şi plânsul îmi tâşneşte prin păr de fericire.

CER CER (2002)

"what the fuckare we doing out herein the middle of thedesert?"

În dimineaţa aceea, cerul era atât de jos încât nici un om nu mai putea să stea în picioare. Bicicliştii strânşi la poalele dealului dormeau cu braţele întinse de-a lungul ghidoanelor. Capetele le spânzurau în gol peste cadrele metalice şi câte un firicel de salivă li se prelingea din bărbie peste umbrele cenuşii ce-i priveau ca pe nişte oglinzi. Din când în când, câte unul tresărea înspăimântat ridicându-şi ochii galbeni spre zare. Capul îi cădea însă repede la loc şi atunci singura ce părea că mai trăieşte era umbra ce se zbătea ca un copil căruia i se tăiase cordonul ombilical. Liniştea era tulburată foarte rar de câteva sunete dezarticulate pe care nici ei nu ştiau dacă le rosteau în somn sau dacă erau adresate vreunui interlocutor anume. Trecuse mai bine de un an de când Sebastian dispăruse în spatele dealului cu bila aceea galbenă legată de spate. De atunci nu mai ştiau nimic de el iar vocea aceea pe care o urmaseră cu o speranţă ce acum părea absurdă , sucombase în faţa unei somnolenţe fără margini, a unei oboseli pricinuite de drumul mult prea lung pe care îl străbătuseră pentru a ajunge în această vale, la poalele acestui deal. Aici se opriseră pentru prima dată şi tot pentru prima dată Sebastian îi privea altfel, ca pe nişte fii ce aveau să se ridice împotriva lui, nu din răutate, ci mai degrabă din confuzie şi neînţelegere. Se adunară cu toţii în jurul lui striviţi de un sentiment de vinovăţie criminală căruia în zadar se luptau să-i facă faţă. Ştiau că nu puteau merge şi ei mai departe şi primeau această veste ca pe o pedeapsă pentru îndoiala ce nu rare ori li se cuibărise în suflet. Jurară că îl vor aştepta la poalele acestui deal pe care el trebuia să-l urce de unul singur, cu bila aceea galbenă legată de spate. Îl priviră îndelung cum se pierdea în depărtare, din ce în ce mai cocoşat sub povara bilei. Atunci se întâmplase un lucru care îi îngrozise pe toţi. Sebastian pedala; ar fi dorit poate să se oprească şi să arunce o privire înapoi, dar se gândi că, probabil, nu ar mai fi văzut nimic din cauza bilei - îi întrecea cu mult circumferinţa umerilor. Urcuşul devenea din ce în ce mai greu. Prin vene părea că i se tîrăşte un şuvoi vîscos de acid sulfuric. Plămânii şi ceafa îi ardeau sub povara bilei - pe măsură ce se apropia de vârful dealului aceasta devenea tot mai fierbinte. Sudoarea îi curgea de pe frunte pe obraji şi de acolo pe genunchii nervoşi. Nu ştia dacă era sau nu amestecată cu sânge dar după gust aşa părea să fie. Cerul cobora şi-l strivea sub nesfârşitul său. Bila începuse să se frece de peretele transparent făcându-l pe biciclist să semene de la distanţă cu o cometă ce trage după ea miliarde de cioburi galbene. Nu credeau că va reuşi. Se îndepărta din ce în ce mai greu dar încă se îndepărta. Începuse să se însereze. O dată cu ultima rază de lumină, Sebastian reuşi să dispară şi el în spatele dealului ce părea acum doar o umbră foarte largă. Deasupra, cerul se zbătea a moarte, golindu-şi privirea de trupurile lor. Erau obosiţi, călătoria le sleise puterile şi nu vroiau decât să doarmă, să doarmă şi să aştepte cuprinşi de amorţire primele raze ale zilei următoare. Întunericul devenea dens şi vâscos şi nici o umbră nu-i supravieţuia. Dimineaţa păsările zburau foarte jos. Cerul zăcea deasupra lor ca un imens cadavru, sprijinindu-se de dealurile din jur. Dealul din faţa îşi înfipsese vârful în trupul albastru pe care bila galbenă îl rănise mortal. Din rană mai izvorau câteva raze şi se prelingeau pe iarbă. Aceasta era uscată şi rece. Le era frig şi foame. Îi durea ceva şi nu puteau spune cu precizie ce. Păsările îşi încurcau ghearele în părul lor. Erau prinşi sub peretele transparent ce se surpase peste vale. Aveau nevoie de aer. După câteva zile, cerul începu să-i sufoce cu duhoarea sa. Din rană curgea un lichid roşu ce se închega pe marginile văii. Totul semăna cu un uter în care rămăseseră blocaţi fără voia lor. Zilele îşi pierdeau şirul şi din rana aceea palidă nu ieşea nici ţipenie de om. Nici o speranţă că cineva ar putea ucide, cu o singură privire în interior, singurătatea comună ce li se mulase pe corp ca o ceaţă densă şi gelatinoasă prin care nu reuşeau să mângâie chipurile celor dragi. Nu vroiau decât ca Sebastian să se întoarcă sau să nu fi urcat niciodată dealul cu bila galbenă în spate. O noapte seacă şi neîntreruptă se cuibărise în inimile lor. Un singur gând îi ţinea împreună, împiedicându-i să se mănânce unii pe alţii, gândul la cei ce-i aşteptau să se întoarcă acasă. Dealurile începură să cedeze. Pe alocuri, norii atingeau pământul. Spaţiul se restrângea în fiecare clipă. Cerul le mângâia creştetele, obligându-i să-şi plece privirea. Nu se mai puteau privi în ochi. Valea devenea rece şi neîncăpătoare. Dimineţile li se frecau de tâmple rănindu-le pielea. Cei mici erau priviţi cu invidie de cei înalţi. Îngenunchiau, ridicându-si ochii spre rana ce se cicatrizase în jurul dealului, ucigându-le şi ultima speranţă. La început au confundat furia cu deznădejdea. Ei se agăţau cu mâinile de cer şi strigau "vrem să rupem cu dinţii carnea celui ce ne-a abandonat, ca astfel să se transforme în mizerie şi putoare iar duhoarea sa să îndepărteze orice vietate". Urletul lor semăna cu o rugă ce ricoşa din acoperişul senin murdărindu-le sufletele. Cu timpul furia s-a transformat în ură iar ura în acceptare. Păsările au început să-i bucure. Ele însemnau carne. Au învăţat rând pe rând să-şi recicleze urina, valea gemea însă sub amestecul de fecale şi spermă. Pământul se comporta ca o amantă.Seara se strângeau în jurul biciletelor şi tăceau. Nici o pasăre nu le mai deranja somnul, ele se mulţumeau să învelească pământul cu oasele acelea uşoare pe care ei le dezgoliseră de carne. Adormeau resemnaţi, oferindu-şi unul altuia trupul infometat de iubire. Îşi astâmpărau foamea rupând bucăţi mari din cadavrul azvârlit peste ei.Carnea le înroşea dinţii, înseninându-le privirea. Din fiecare gaură cădea câte o stea. Trupul fiecărei stele smulse cu ghiarele din burta cerului năştea câte o nouă dimineaţă. Ele însemnau căldură şi lumină. Acestea nu trăiau însă mult şi o dată ce mureau nu mai foloseau la nimic, ocupându-le foarte mult spaţiu. Dealurile se surpau sub stârvul greu , unindu-se între ele. Un nor se desprinse din trupul scheletic, prăbuşindu-se peste zidurile de pământ ca o ghilotină. Deasupra lor se căsca o prăpastie fără fund ce ameninţa să-i înghită pe toţi. Câteva raze uscate atârnau la întâmplare, bătute de vânt, atingându-le umeri. Atingerea lor semăna cu o vindecare. La început nu ştiură ce să creadă. Se prindeau cu mâinile de ele testându-le rezistenţa. Erau sătui de aşteptare.Urcară tăcuţi şi îngânduraţi fără să privească înapoi. Ajunşi la marginea hăului îşi culcară trupurile palide pe câmpia albastră ce se întindea în faţa lor. O pădure deasă de stele se zărea în depărtare. Acolo era cald şi bine. Lumina îi ameţea iar cerul părea că le fuge de sub picioare. În spatele pădurii se zărea vârful unui deal verde, ce parcă urcase asemeni lor, dintr-o lume îndepărtată de care puţini îşi mai aduceau aminte. De deasupra acelei insule verzi, o bilă galbenă îi privea în ochi cu bucuria unei regăsiri. Porniră spre ea, târându-se prin iarba albastră şi deasă ce li se ridica până la brâu. Pe măsură ce înaintau picioarele le deveneau tot mai uşoare iar oboseala li se jupuia de pe trupurile cauterizate de frigul pe care-l lăsaseră în urmă. Chipurile li se luminau sub avalanşa moale de raze ce se revărsa peste ei de deasupra dealului. Pluteau pierduţi spre bila aceea galbena într-o dimineaţă permanentă ce se freca de ei netezindu-le pielea. Era un drum nou dar ei nu se mai întrebau dacă duce undeva. Nici o pasăre nu mai mângâia pământul cu umbra sa. Sub ei rămânea un loc gol, unde cerul nu-şi mai făcea simţită prezenţa. Dealurile parcă dormeau visându-şi singurătatea, învelite de aceea zi cu patruzeci şi una de dimineţi.

CREIONUL NEGRU

(scurt metraj)

Peisaj cu dealuri frumoase. Dealuri verzi cât se poate vedea în zare cu ochiul liber. Imaginea trece de primul deal. Trece şi de al doilea.

În valea dintre al doilea şi al treilea deal se vede de sus o armată. Soldaţii sunt îmbrăcaiţ în uniforme verzi ca iarba. Cu greu li se distinge forma. La început se văd doar capetele plutind parcă singure în aer. Mii de capete de soldaţi purtând căşti de război. Fiecare dintre ei ţine în mână câte o mitralieră de asalt cu baionetă. Imaginea coboară la nivelul pământului.
Din cauza uniformelor de culoarea ierbii armata seamănă mai mult cu o mulţime de capete, acoperite de căşti militare, capete înfipte în baionetele puştilor mitralieră ca în nişte pari. Numai capul soldatului din faţa armatei pluteşte în aer fără a fi sprijinit în baionetă. Este capul generalului. Capul generalului se vede numai din spate. Nu i se vede faţa. Se vede doar o mână gesticulând deasupra capului generalului.

Generalul:

Suntem stăpânii pământului. Cei ce nu se vor supune vor învăţa pe pielea lor ce înseamnă mânia noastră. Supunere sau moarte!!!!!!!

Armata de capete începe să se mişte ca nişte valuri între cele două dealuri.

Armata:

AAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAAA!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

În timp ce armata urlă dezlănţuită soldaţilor li se văd dinţii şi armata arată ca nişte valuri verzi cu dinţi umani în loc de spumă, pe creastă. În aceste condiţii, armata seamănă cu marea în furtună. O mare cu valuri verzi care se mişcă în ritmul căştilor de război ce aparţin soldaţilor. O mare cu valuri spumegând ca niste guri pline de dinţi gata să devoreze orice le iese în cale.

Generalul:

Aţi fost alături de mine până acum. Am ajuns atât de departe. Mai departe de atât nu avem unde ajunge. Aceasta este ultima noastră bătălie şi apoi oriunde vom fi, vom fi acasă! Cine este cu mine?

Armata:

Aaaaaaaaaa!!!!! Aaaaaaaaaaaaaa!!!!! Aaaaaaaaa!!!!

Generalul ( ridicând mâna deasupra capului plutitor):

După mine înainteeeeeeeeeeee!!!!

Armata începe să se agite din ce în ce mai tare punându-se în mişcare. Soldaţii se mişcă ca un corp comun, ca o masă compactă ce urcă rapid dealul din faţa lor şi ajung în valea dintre primul şi al doilea deal. Încă nu li se văd trupurile. Ele parcă nici nu ar exista datorită camuflajului perfect. Se vede numai un pătrat enorm plin de căşti militare aliniate perfect care traversează dealul. Şi gurile urlând.

Peisaj cu dealuri la fel de frumoase ca în prima scenă. Pe al doilea deal se vede clădirea unei şcoli. O clădire impunătoare. Clădirea unei şcoli cu tradiţie.
Pe culoarul şcolii un om de serviciu aleargă disperat ţinându-se cu mâinile de cap. Chipul lui exprimă groaza. Omul de serviciu parcurge în fugă culoarul lung şi dă buzna în clasa de la capătul acestuia. În clasă sunt cincizeci de copii aşezaţi în bănci împreună cu profesorul. Profesorul este întors cu spatele la copii în momentul în care omul de serviciu intră brusc în clasă, scriind ceva cu creta albă pe tabla neagră. Copii sunt îmbrăcaţi în uniforme. Au cămăşi albe. Băieţii poartă pantaloni negri iar fetiţele fuste. Atât fetiţele cât şi baieţii au caietele deschise în faţă. Paginile unora sunt albe. Paginile altora sunt scrise doar pe jumătate sau mai puţin. În schimb toţi ţin în mână câte un creion negru cu o lungime de aproximativ 20 de cm. Creionul negru este scos în evidenţă de fundalul alb imaculat al cămăşilor albe.

Omul de serviciu urlă cu vocea precipitată:

Suntem atacaţi! Suntem atacaţi!

Profesorul se întoarce cu faţa spre omul de serviciu. În spatele lui pe tabla neagră este scris cu cretă albă şi subliniat: a pierde. Sub verb scrie: eu pierd, tu pierzi, el pierde, ea pierde, noi pierdem, voi pier. Profesorul pune creta pe catedră. Pumnii copiilor strâng cu putere creioanele. Creioanele încep să tremure din cauza strânsorii puternice. Pe fondul alb al cămăşilor se văd o mulţime de creioane negre tremurând. Profesorul se îndreaptă cu paşi repezi spre fereastră şi o deschide. În zare se văd dealurile verzi şi liniştite. Liniştea este însă tulburată de marea de capete cu dinţii încleştaţi, capete acoperite cu căşti, capete care scot un zgomot înfiorător pe măsură ce trec deal după deal. Profesorul se întoarce spre copii. Copiii ţin în continuare creioanele în pumni. Copii se ridică în picioare şi încep să fugă dezordonat spre uşa clasei ţinând creioanele în mâini. Năvălesc pe holul şcolii ca şi cum ar fi sunat clopoţelul care anunţă recreaţia. Toţi copiii ies pe uşa ce dă în faţa şcolii. În faţa şcolii se află aliniaţi deja câteva sute de copii purtând aceeaşi uniformă. Fiecare copil ţine strâns în pumn un creion negru cu vârful foarte ascuţit. Creioane identice. Copiii care au ieşit din clasă se alătură armatei de copii deja aliniate în faţa şcolii.

Două dealuri verzi. Pe primul deal se află şcoala cu armata de copii în faţa ei. De pe creasta celui de al doilea deal coboară ameninţător armata de capete înfipte în baionete. Capete purtătoare de căşti.

Generalul urlă:

Înainteeeeeeeeeeee!!!!


Profesorul urlă:

Înainteeeeeeeeee!!!!

Armata copiilor ce ţin strâns creioanele negre o ia la fugă spre armata generalului invadator.

Generalul urlă:

Foc!

Soldaţii încep să tragă. Copiii încep să cadă. Copiii aflaţi mai în spatele armatei ce apără şcoala calcă peste cadavrele copiilor care s-au aflat în primele rânduri şi se năpustesc asupta armatei conduse de general. Se dă o luptă crâncenă. Soldaţii trag cu mitralierele şi înjunghie cu baionetele. Copiii dau sălbatic în stânga şi în dreapta cu creioanele ascuţite. Sare sânge. Se aud ţipete de copil. Gloanţele şuieră. Apoi se lasă liniştea. Pe câmpul de luptă dintre cele două dealuri copiii zac împrăştiaţi pe jos fără suflare.

Generalul se controlează de răni iar după ce se asigură că nu are nimic în afară de un x scris cu creionul negru pe piept, nimic din ce ar putea să îi pună viaţa în pericol, urlă:

Victorie! Victorie!

Soldaţii urlă şi ei ridicând mitralierele în sus:

Victorie! Victorie!

Două dealuri verzi. Aceleaşi dealuri. Între ele se află armata generalului cu puştile ridicate spre cer. Imaginea coboară la nivelul pământului. Pe jos cadavrele copiilor căzute claie peste grămadă la picioarele soldaţilor. Printre cadavrele copiilor se văd creioanele negre. Uniformele verzi ca dealurile nu lasă corpurile soldaţilor să se vadă nici acum. Pe uniforma verde ca iarba proaspătă a fiecărui soldat este scris un x cu creionul negru. Pe măsură ce imaginea asupra armatei de capete ce urlă victorie victorie victorie, devine completă, x-urile îşi pierd forma devenind puncte. Fiecare soldat al armatei are pe piept un punct chiar în dreptul inimii. Punctele de pe piepturile soldaţilor s-au unit formând linii iar liniile litere. Armata generalului arată ca un deal verde plin de mitraliere cu câte un cap de soldat înfipt în baionetă. Iar sub aceste capete scrie de mii de ori cu creionul negru pe verdele proaspăt:

VOI PIERDEŢI